Iar pe la medici...

Dupa socul de la neorologie, mi-am luat inima-n dinti si mi-am facut curaj sa ma apuc sa port copilul pe la medici. Desi sunt convinsa ca nu are nimic, atata doar ca nu se intoarce inca asa de mult, dar se joaca, e activ, e vesel... trebuie sa-l duc la "gimnastica vietii" sa mi-l traga si sa il chinuie pt ca saracul nu e cum scrie in carti. Mi-e mila de el, mi se rupe sufletul, dar... se pare ca nu doar eu hotarasc. Azi dau o tura pe la medicul de familie, ca parca imi tuseste putin. Nici nu ma mir, ca eu am o raceala de numa, parca acuma ma lasa, dar inca mai trag nasul si vorbesc ciudat. Mai avem de mers la oftalmolog pt fund de ochi (nici nu vreau sa ma gandesc ce ii mai fac si pe-acolo), pe urma la ortopedie maine, sa vedem sa nu aiba luxatie de sold. Pun pariu ca la fiecare vor fi alte probleme, si mai multi medici de vizitat si pana la urma se vor rezolva toate... de la sine.
Ma mai bate si soacra-mea la cap ca "trebuie luate masuri". Ma lasati? E copilul meu, e normal, nu e handicapat. O sa fie dupa ce scapa din mana doctorilor.
Saptamana viitoare avem programare la kinetoterapie. Mama ce-o sa ne mai distram.
Frate-meu de exemplu, nu vroia sa mearga in 4 labe, sub nici o forma. Mama nu l-a dus pe la medici sa-l chinuie, si acuma are 18 ani, umbla bine-mersi si e mare cat un munte.
Dar nu, ca acuma asa e moda sa-ti porti copilu pe la toti medicii care nu mai au ce sa faca si inventeaza tot felul de prostii ca sa iti ia banii.
Apropos, la clinica neuron (am zis ca ma duc la privat cu copilul ca poate or fi mai seriosi) am avut programare la 11 si am intrat dupa 12 in cabinet. Era al meu deja flamand si obosit (e ora de culcare pe la 12). Imi venea sa-i dau de pereti pe toti. Asta e. Traim in Romania, facem cum zic altii, dar pe banii nostri.

Diversificarea

Azi puiutul meu implineste 5 luni (la multi ani, barbate!) si ma gandeam sa incepem incet-incet cu papica, pt ca doar lapte de la tzitzi nu cred ca ii mai ajunge, cu toate ca el pare multumit si nu protesteaza de acelasi meniu zilnic. Am inceput cu suc de mar, inca de cand avea 4 luni, sa se obisnuiasca cu gustul. Normal ca nici acum nu mi-l accepta. Azi am avut mai mult succes cu lingurita, desi imi cam da peste mana sau il apuca cantatu si sufla in suc. Din sticluta nu-i place sa bea. I-am luat una cu cioc de rata, din silicon, o cam rontaie, dar nu vrea sa traga din ea. Suzeta n-o mai tine de cand avea 2 luni, iar daca ii dau din sticluta cu tetina, ii vine sa vomite.
Deci ramanem la lingurita. Si azi asa frumos a baut din lingurita, chiar daca si hainutele si paturica de sub el au gustat suc de mar. Aseara i-am facut prima portie (mica, e drept), de cereale.
Si culmea ca a papat. Cred ca era rupt de foame, sau poate ca ii plac mai mult mancarurile consistente, decat lichidele. I-am luat de la milupa cereale pt 4 luni (desi nu-mi place de ei) pt ca la nestle aveau doar de la 6 luni, si sa nu-i fie ceva. Am zis ca prima cutie, merge.
Oricum, sunt convinsa ca si eu ii pot cumpara cereale de la plafar, ii razalesc un mar sau o para si macar are gust. Ca astea, sincer, n-au.
Dar ma bucur ca papa ceva, e adorabil cand il vad ca molfaie, da pe dinafara din gurita. Citisem pe undeva ca deocamdata ei imping cu limba afara, nu stiu sa mestece. Cica e un instinct de supravieturire, sa nu se inece. Cool, a? Culmea cu cat training vin copiii astia. Si noi mai spunem ca sunt prostuti, ca nu stiu. Uite ca stiu. Nu le da nimeni lectii de viata, dar ei vin gata pregatiti. Nature is amaizing!

Primele probleme

Si daca totul era perfect si incepuse sa mearga bine, dupa colici, program aiurea, cand incepusem sa ajungem si noi la normal, bineinteles ca apar problemele. Daniel s-a nascut cu tripla circulara de cordon (adica i-a fost infasurat cordonul pe langa gat de 3 ori - noroc ca am nascut cu cezariana, ca il nenoroceam). La recomandarea pediatrei, il duc la un control la neuro. Si incepe distractia. Asta nu-i bine, aia nu face bine, asta nu-mi place. Mi s-a taiat filmul, nu mai auzeam nimic din ce-mi zicea. Tot ce am putut sa procesez imediat a fost ca o sa aiba nevoie de gimnastica medicala (kinetoterapie) ca sa recuperam. Ce sa recuperam? ca se joaca, e atent, e activ... Dar se pare ca partea dreapta nu functioneaza la parametri normali. Nu prea are forta in manuta dreapta, piciorusul parca nu si-l tine bine... bietul de el. Si zicea ca ii fug putin ochii. Eram foarte furioasa. Cum, puiutul meu sa aiba probleme? E perfect, n-are nimica! Acuma ma consolez, o sa incepem sa umblam pe la doctori. Noroc cu pediatra ca ne-a recomandat o doctorita terapeuta tare draguta, a zis ca o sa ma invete tehnicile sa ii pot face gimnastica acasa, asa e cel mai bine si pt copil, asa gandeam si eu. Deci, incet incet, se vor rezolva toate. Insa ma gandesc si eu ca necredinciosul: de ce noi? De ce nu poate fi si Daniel ca un copil normal, nechinuit de doctori? Ei bine, vom vedea "in episodul urmator".

Lumea picilor

Stau si il urmaresc pe al meu cum sta la san, cum papa el de finut, ca o domnisoara, cum isi aseaza manutele, una sub san, cealalta peste, si papa linistit, pana adoarme. Doamne, cat e de frumos! Si te miri ca de ce astia micii se miauna iar cand ii pui la san se linistesc de numa. Acolo e lumea lor, acolo e ACASA pentru ei. Cred ca e ca atunci cand te duci la un party nasol, mai faci si o gafa de rade lumea de tine, ti-e si incomod, ai da sa pleci dar nu stii cum... si vrei acasa. Cred ca asa e si pentru ei, in lumea asta nebuna si confuza, de-asta se linistesc si tot cer la san. De-asta puiutul meu n-a fost refuzat si a primit ori de cate ori a vrut. Ador sa il vad fericit, cum imi adoarme in brate, cum mai tocaie prin somn, cum in final da drumul la san, satul, implinit, fericit.
Ma bucur ca am trait experienta asta minunata, si cine stie cate ne mai asteapta, cine stie cate minunatii vor mai fi. Abia astept sa bolboroseasca primele cuvinte, primii pasi.. abia astept:)

Colici

Nu se stie exact din ce cauza apar colicile, si din pacate nu exista remediu. Doar solutii de mijloc. Am observat ca puiutul meu era destul de agitat in ultimele zile in spital. O doamna (la al doilea copil) mi-a spus ca-s colici. Asa ca am inceput cu Sab Simplex.
Al meu, fiind alaptat la san, a avut bietul de el niste colici de credeam ca moare. L-au chinuit rau in primele luni (a avut pana la 3 luni). Cel mai greu a fost pana la 5 saptamani. Au inceput sa il mai lase. Aveam zile cand plangea toata ziua, ori era matait, ori il lua dupa ora 18 si il sacaiau pana la ora de culcare.
Niciodata nu mi-a plans noaptea, dar il auzeam cum se foieste in patut si geme in somn. Nu ii calma durerile Sab-ul, insa reusea sa doarma noaptea. Un alt lucru bun a fost ca il culcam pe burtica. Se mai calmeaza colicile.
Ceai n-a vrut sa bea, i-am dat odata Baby Drink, de i-a tot venit inapoi si a plans, probabil i-a deranjat stomacul. Altceva nu i-am dat. L-am tinut in brate tot timpul cand a plans, am fost alaturi de el, nu l-am lasat sa planga, cum imi spunea toata lumea.

Prima data in salon cu puiutul

Pentru ca zilele de la terapie intensiva n-au nimic interesant de zis (apropos, noroc ca am radio pe telefon, altfel innebuneam de plictiseala), trec direct la distractia cu bebe in salon.
Pot sa spun ca mi-a fost frica. Dar groaza dinaia ca atunci cand dai examen sau ceva. Oare ce ma fac cu el? Ce sa-i fac daca plange? Cum stiu cand ii dau sa manance? Oare de unde stiu cand ii e foame? Cum il imbrac? La noapte ce fac cu el?
Am avut norocul sa nimeresc o tura de asistente care nu s-au obosit sa vina sa-mi spuna una si alta (am inteles ca la alte fete au fost, dar am si vazut cand a venit cineva dupa mine), asa ca am invatat singura. Acolo inveti cum sa ai grija de bebe. Stii ca esti doar tu, nu e mama sau bunica sa i-l dai sa ti-l tina putin. Noroc ca fetele din salon erau dragute, am mai stat de povesti, am intrebat una alta. Tin minte ca atunci cand am schimbat prima data scutecul stiu ca am intrebat-o: "cu poza in fata il pun, da?"
Mi-a zis o moasa ca se va trezi la noapte, des si o sa manance ca nesatulul. Asa a si fost. Dormeam si parca auzeam un bebe care plange ca al meu. Si zic: "ciar e al meu" si i-am dat sa pape. Asa am tinut-o tot din 2 in 2 ore, poate si mai des. A doua zi dimineata eram zombie.
Cand dormea el dormeam si eu, cand plangea il puneam sa pape, iar seara veneau sa le faca baie si ii cantareau.
Mi-a zis cineva sa ii dau suzeta, sa il invat. Eu, ca un copil cuminte ce sunt, am zis ca hai sa ii dau. Acum ma gandesc si mi-e mila de bietul copil, avea doar cateva zile si eu ii tot bagam suzeta in gura. El abia putea s-o tina, d-apoi sa o si rontaie. Tragea bietul de ea ca ii era foame. Cand vedeam ca plange, ii dadeam sa pape. A doua zi nici nu i-am mai dat-o. O tipa de la neonatologie mi-a zis ca daca vreau sa nu am probleme, sa nu ma complic cu asa ceva.
Nu l-am luat cu mine in pat (eram singura) nu din cauza ca nu-l iubeam, ci am vrut sa il invat sa doarma in patutul lui. Pe urma va fi mai greu pt el sa se obisnuiasca sa doarma singur. Si acum, la 5 luni aproape, doarme singur in patut, fara probleme.

Prima intalnire cu mogaldeata

Dimineata vine o tanti cu un brat de bebei si ii striga pe fiecare dupa numele de familie. I-a adus la alaptat. Strig si eu "prezent" si mi-l pune langa mine. O gogoasa de omulet, invelit in paturica, cu ochii maaaaari si cenusii, se uita fix. Acuma nu mai stiu daca la mine se uita, dar era atata de scump. Singurul lucru ce mi-a trecut prin cap atunci a fost: pui mic. Si de-atunci asa i-a ramas numele.
In general, fetele se cam sperie de bebei si bocesc ca vezi-doamne sunt urati. Mie mi s-a parut cel mai scump puiut, desi eu nu eram fan bebei niciodata.
E uimitor cum stiu ei sa suga, macar ca nu i-a invatat nimeni, nu s-au dus la cursuri prenatale (apropos, nici eu n-am fost). Stiu sa pape si gata. A tras putin, a obosit si s-a culcat. Mi se facea dor de el pana venea ora de alaptat. Era atata de mic si de scump, il inveleam cu cearsaful ce era pe mine, ca era rece la manute. Si daca intarzia moasa la adunat, parca mi se facea putin frica, oare ce fac cu el daca plange?

Cat de nasol e travaliul?

Nu sunt prima care a nascut, sunt sigura ca au fost mai multe care au dus-o si mai rau, insa momentan sunt de parere ca nu mai vreau. Sarcina, desi se spune ca e cel mai minunat lucru ce i se poate intampla unei femei, mie mi s-a parut dificila si stresanta. Pana la 4 luni si jumatate stateam mai mult in baie (vomam si apa) apoi mai spre final cu acele contractii Braxton Hicks (sper ca nu i-am pocit numele), apoi cu travaliul si nasterea.
Dar sa revenim. Aveam deja 41 de saptamani si puiutul meu se simtea bine-mersi si nu dadea semne sa vina pe lume. Aveam recomandare de la oftalmolog pt cezariana (miopie -5 la ambii ochi) desi nu era programata, ca cica "e bine sa se declanseze natural". Zic: bine, asteptam. Si se face duminica noaptea, cand pe la 02.30 ma sageata ceva prin burtica. O fi vreo contractie nasoala, imi zic, si ma culc la loc. Peste 5 minute, iar. Nu durea, mai degraba era o senzatie de disconfort. Si se tot repeta din 5 in 5 minute. Barbatelul meu dormea dus, n-avea treaba. Pe la 4.30 il trezesc: honey, cred ca am contractii. Asta sare ca ars, gata mergem la spital. Ne tot radem si glumim, ca sigur e alarma falsa, ca in filme, si venim acasa. Fac un dus, la 5 dimineata suntem la spital.
O trezesc pe asistenta de garda, morocanoasa cheama doctorul, sus pe masa, cracacita, imi face hartiile de internare, desi dilatatie 0. Ma desparte de sot, ca cica nu-i voie sa vina si el sus, eu inghit in gol si plec. A, si mai primesc si o clisma din partea casei. La care eu intreb inainte: o sa doara?
Ma duc sus cu asistenta, primesc un pat, intr-o camera unde erau niste dudui care mai palide si tacute. Eu dau buna-dimineata politicoasa, dar nu mi se raspunde. O tanti se tot vaita. In gandul meu imi zic: asta ma asteapta si pe mine. Imi faceam curaj.
Dragul meu de doctor nu asista la nastere, mai ales ca nu stiam sigur daca "mi se aproba" cezariana, ca doar suntem in romania, nu conteaza ca zic vreo 3 oftalmologi sa nu ma joc, astept si imi fac curaj, ca poate nasc natural.
Timpul trece, apare si mama intre timp, norocul meu ca e infirmiera la alt spital si poate sta cu mine. timpul trece, eu ma plictisesc, contractiile tot slabe, fara dilatatie, tot la 5 minute.
Si o tinem tot asa, vin gagicute si pleaca, nasc, eu astept... pana cand incep din ce in ce mai tare, incep sa strang de cearsaf si inspir adanc pana trece.
La un moment dat cand deja incepeau sa ma sagete, hopa-sus pe masa, cica am dilatatie 3-4 cm, pot sa merg la cezariana, mi se si aprobase intre timp. Cica trebuie sa ai dilatatie 2 ca sa nasti si cu cezariana, ca sa coboare bebe.
Vine doctorita (super de treaba, dr Bereczky) ca e ocupata sala de operatie si asteptam vreo 30 de minute. Oki, hai ca pot, desi deja durea destul de tare. Noroc ca erau rare contractiile. Asta era pe la 18.00. Si timpul trece, mi se fisureaza membranele si incep sa doara ca dracu' (scuzati expresia). Ma durea mijlocul de simteam ca mi se rup oasele si la un moment dat simt ca mi se strange burta si o ia in jos... opa, nu-i a buna. Cica sa nu impingi, dar e super nasol, cand tot corpul face asta, am respirat repede si n-am impins. Contractiile erau deja aproape fara pauze cand intram in sala de operatii.
Anestezia e chiar super tare, n-ai nici o treaba, cred ca-s ceva droguri de calitate acolo. Si nu doare deloc!
Pot sa spun ca in timpul operatiei m-am plictisit de numa, imi tot venea sa ma intorc intr-o parte, e freeky senzatia cand incerci sa iti ridici picioarele. Sunt grele si parca nu te asculta.
La un moment dat simteam ca nu mai pot sa respir. Vroiam sa trag aer, dar parca ma apasa ceva pe piept. Mi-au pus masca de oxigen si mi-am revenit.
Ma trage mama de degete (era si ea in sala), eu ii zambesc de servus, dar cica atunci scoteau bebele, dar n-am auzit nici un planset. Am vazut pe cineva, cu coada ochiului, ca fuge cu un bebe in brate si ma gandeam ca imediat o sa apara si cu al meu. Moaca de mine nu m-am prins ca era chiar al meu:))
Se termina operatia, eu zic tare: iupiiiii si plecam la terapie. Mama super happy ca e atata de frumos si alb (n-am aflat nici azi de ce nu mi l-au aratat). Mai aveau o cezariana de urgenta si poate de-aia, se grabeau.
Dupa operatie ma simteam ca tipele ce-si pun sani, super obosita. Mama se duce acasa, asistenta era super draguta, ma tot intreba cum sunt. Spre finalul operatiei m-a luat cu frisoane de tremuram ca o frunza. Mi-a adus inca un cearsaf si m-am mai incalzit. Incepusem sa ma dezamortesc, ma durea putin de tot intr-o parte. Am adormit.

Ceva de inceput

Desi nu credeam in bloguri, am zis ca "hai sa ma apuc si eu" sa fac unul. Nu ca sa ma laud, ci ca sa imi notez cum am trecut prin calatoria cu bebe la bord. E un drum fascinant, abia inceput, cu urcusuri si coborasuri, cu bune si rele, cu oboseala muuuuuuuuuulta, dar cu multa multa FERICIRE. Si cum sunt incepatoare, poate prinde bine si la altii/altele, sa nu se mai sperie de noile incercari, asa cum am facut eu.

Puiutul meu are acum aproape 5 luni, insa ca sa nu incep de la mijloc, am sa scriu din amintiri cam prin ce am trecut pana acum. Sunt multe de spus, parca au fost abia ieri.